Trupurile lor sunt la fel de “proaspete” ca in ziua in care s-au stins. Cum stim insa ca sunt cu adevarat morti?

Inimile lor inca bat. Sistemul urinar inca functioneaza. Corpurile lor nu se descompun si sunt calde la atingere; stomacul lor digera, ranile li se vindeca si intestinele lor proceseaza alimentele. Pot sa aiba atacuri de cord, sa faca febra si sa faca escare. Pot sa roseasca, sa se imbujoreze si sa transpire – pot chiar sa aiba copii.

Si totusi, conform celor mai legitime definitii si a numarului mare de doctori, acesti pacienti sunt complet si incontestabil morti.

Acestea sunt cadavrele cu inima care bate; trupuri in moarte cerebrala, cu organe care functioneaza si cu puls. Pentru ele costurile medicale au valori astronomice (pana la 217.784 $ pentru doar cateva saptamani), dar  cu un pic de noroc si cu mult ajutor in zilele noastre este posibil pentru un corp sa supravietuiasca luni de zile – sau, in cazuri rare, chiar zeci de ani – desi tehnic este mort. Cum este acest lucru posibil? De ce se intampla asta? Si cum stiu doctorii ca sunt cu adevarat morti?

Inmormantari premature

Sa stabilesti daca un om este mort sau nu, nu a fost niciodata usor. In Franta, in sec 19, existau peste 30 de teorii despre cum puteai spune daca un om este mort – una dintre metode era sa il ciupesti cu o penseta de sfarcuri , iar o alta sa ii pui lipitori pe fund. In alta parte o alta metoda consta in a striga pacientul pe nume – erau 3 repetari; daca acesta nu raspundea la nici una dintre ele, era considerat mort. Sau li se puneau oglinzi sub nas si verificau daca se abureau.

Institutiile medicale nu erau insa convinse de nici una dintre metode. In 1846 Academia de Stiinte din Paris a lansat o competitie prin care premia cea mai buna lucrare cu privire la semnele mortii si mijloacele prin care se puteau preveni inmormantarile premature.  Eugene Bouchut – un doctor tanar – si-a incercat norocul. El considera ca daca inima cuiva inceta sa mai bata, atunci era cu siguranta mort. Si a sugerat sa foloseasca, pentru a putea dovedi asta, o inventie noua – stetoscopul. Se asculta inima pentru doua minute. Daca nu auzeai nimic, puteai ingropa persoana cu certitudinea ca a murit. Bouchut a castigat competitia si atunci s-a si stabilit notiunea de “moarte clinica”.

Soarta macabra a “cadavrelor a caror inima bate” sau “mortii vii”

Dar o descoperire din intamplare in 1920 a schimbat lucrurile. Un inginer electric din Brooklyn, William Kouwenhoven,  a investigat de ce mor oamenii dupa ce au fost electrocutati si s-a intrebat daca aplicand voltajul corect i-ai putea readuce la viata. Si-a dedicat astfel urmatorii 50 de ani din viata incercand sa afle cum poate face asta, iar munca lui a dus la final la inventarea defibrilatoarelor.

Descoperirea era una revolutionara, urmata de ventilatoarele mecanice, tuburile de hranire, cateterele si aparatele de dializa. Pentru prima data unui corp ii puteau lipsi anumite functii si totusi sa fie in viata. Intelegerea mortii nu mai era atat de clara.

S-a inventat in final, 1950, EEG-ul = electroencefalograma, cea care poate sa detecteze activitate cerebrala si doctori din intreaga lume au inceput sa descopere ca unii dintre pacientii lor, pe care ii considerau in coma, de fapt nu aveau deloc activitate cerebrala. In Franta au numit-o o stare “dincolo de coma” si in felul acesta au fost descoperite “cadavrele cu inima care bate”.

Acestia erau o noua categorie de pacenti care dadeau peste cap 5000 de ani de intelegere si interpretare a medicinei. Au aparut noi intrebari despre cum este identificata si stabilita moartea cuiva, au aparut implicatiile filozofice, etice si legale.

Indiferent de cum sunt denumiti, termenul corect este de pacient. Nu trebuie confundati cu pacientii in stare inconstienta sau in coma – acestia isi pot reveni din starea lor.  Desi nu sunt capabili sa se ridice si sa raspunda la strigatul numelui lor, totusi au activitate cerebrala, au cicluri de somn si de trezire (chiar daca fara raspuns). Sunt intr-o stare vegetativa mult mai grava – creierul mare este permanent si irecuperabil deteriorat – dar, desi niciodata nu vor mai avea  o stare constienta, nu sunt morti.

Ca sa califici un corp ca un “cadavru cu inima care bate”, intregul creier trebuie sa fie mort. Asta include si trunchiul cerebral, creierul primitiv, cel in forma de tub de la baza creierului, cel care controleaza functiile critice ale corpului, cum ar fi respiratia. Dar, cumva, in mod tulburator, celelalte organe ale noastre nu sunt deranjate de moartea “marelui lor conducator” asa cum ai crede.

Alan Shewmon, un neurolog de la UCLA, a identificat 175 de cazuri in care corpurile oamenilor au supravietuit mai mult de o saptamana dupa ce persoana a murit. In unele cazuri, inimile lor au continuat sa bata si organele lor au continuat sa functioneze pe parcursul a 14 ani. Pentru un cadavru aceasta ciudata viata de apoi a durat 20 de ani.

Cum este posibil acest lucru?

Pentru ca, de fapt, niciodata nu a fost vorba de o singura moarte; fiecare trecere este o serie de mini-morti, cu diferite tesuturi care cedeaza la anumite nivele. Asa se explica de ce anumite parti ale corpului continua sa se miste sau sa pulseze dupa decapitare sau dupa dezmembrare. Un astfel de exemplu este sindromul lui Lazar, observat pentru prima data in 1984 – un reflex automat care face ca mortul sa se ridice, sa-si miste scurt bratele si apoi sa le coboare, incrucisate pe piept. Asta se intampla deoarece, desi cele mai multe reflexe sunt mediate de creier, altele sunt reprezentate de “arcul reflex”, care circula prin maduva spinarii. Deasemenea cei care prezinta sindromul lui Lazar, prezinta si reflexul rotulian intact.

Mai mult, celulele stem ale pielii si creierului raman vii cateva zile dupa ce o persoana a murit. Celule stem musculare vii au fost descoperite in persoane moarte de doua saptamani si jumatate. Chiar si genele noastre continua sa reziste dupa ce ne-am dat ultima suflare: cele implicate in procesul inflamator, in contracararea stresului si – misterios – cele din dezvoltarea embrionara.

Explicatia – creierul este primul care moare. Desi cantareste doar 2% din greutatea unei persoane, absoarbe aproape 25% din totalul de oxigen al acesteia. Neuronii sunt permanent activi, pompeaza constant ioni si creeaza semnale electrice intre ei si mediul inconjurator. Problema este ca nu se pot opri din pompat. Daca in functionarea lor apare lipsa de oxigen, ei sunt inundati de ioni, care ajung la un nivel de toxicitate ce produce daune ireversibile. Aceasta “cascada ischemica” explica de ce daca iti tai in mod accidental un deget – el poate fi cusut inapoi, dar cei mai multi oameni nu isi pot tine respiratia pentru mai mult de cateva minute fara sa lesine.

Testele raman un standard global in zilele noastre. Pentru ca, desi EEG-ul poate identifica activitatea cerebrala si poate diferentia un pacient in coma de unul in moarte cerebrala, s-a descoperit ca alcoolul, anestezia, unele boli – ca hipotermia si multe medicamente – inclusiv Diazepam, pot opri activitatea cerebrala, inseland doctorii si facandu-i sa creada ca pacientul lor e mort. Exemplu, cazul lui Colleen Burns, in 2009, gasita de catre doctori intr-o coma indusa de medicamente, dar care a fost crezuta moarta. S-a trezit in camera operatorie cu o zi inainte ca doctorii sa ii indeparteze organele – lucru care este improbabil sa se fi intamplat, tocmai pentru ca mai multe teste erau pregatite inainte de procedura.

Ca o concluzie in ceea ce priveste dovada mortii, ramane imposibilitatea ca pacientul sa respire singur, din moment ce aceasta capacitate este un semn sigur ca creierul lor primitiv inca functioneaza.

Cert este ca moartea nu este un eveniment, este un intreg proces. Si, desi de mii de ani incercam sa prezentam ceva ca definitiv in ceea ce priveste moartea, nu prea pare posibil ca in curand sa ajungem la o concluzie finala.

LĂSAȚI UN MESAJ

Introduceti comentariul
Introduceti numele